marți, 4 august 2009

Reţeta veşniciei

Mă uit în oglindă. Încep să conversez cu cel
din faţa mea. Pare mai trist decât mine… Îl
întreb de ce. Şi el mă întreabă de ce. Îi zic: “Eu
te-am întrebat primul!” Îmi răspunde: “Eu te-am
întrebat primul…”
Am 43 de ani… Ieri, aveam foarte puţini….
Mâine, voi avea foarte mulţi… Poimâine, nu
mai exist…
Îmi amintesc de copilărie. De uliţă. De
oamenii de pe uliţă. Tatăl meu, un tip extrem
de energic. Rupea la un meci de fotbal cu
prietenii o pereche de pantofi. A scris versuri şi
era un tenor excepţional. Peste fire de
pretenţios. Căuta în fiecare fracţiune de
secundă idealul şi suferea pentru orice jignire
care i se aducea pe nedrept. Acum, are 65 de
ani. Încearcă să-şi acopere chelia cu părul mai
lung din părţi. “Dacă n-aş mai avea nici părul
ăsta, nu ştiu ce m-aş face!” “Păi, de ce, tată?”,
îi zic eu. “Îmi vine să urlu că îmbătrânesc…”,
îmi răspunde oftând din tot sufletul. “Mi-e foc
rău de fetele tale că n-o să le mai văd…”,
conchide.
Mă uit în continuare în oglindă şi fac o
socoteală simplă: dacă aş trăi normal, sunt la
jumătatea vieţii. Tatăl meu ar mai avea 16-18
ani… Mamaia a murit la vârsta de 89 de ani.
Tataia, la 88…
Intru pe uliţa unde m-am născut. Până să
ajung la ai mei, mai spre deal, cum spunem
noi, încep să număr câţi au mai rămas… Pe
dreapta: mama tuşii Valerica a murit. Lângă
ea, în urmă cu peste 20 de ani, la vârsta de
zece ani, a murit fata lui Cojoacă. Bolnavă de
inimă. De câte ori se întorcea taică-meu cu
bicicleta de la gară, ea îi ieşea înainte şi,
râzând toată, în fiecare zi îi zicea aceleaşi
cuvinte: “Omule, băi, omule!!!” Tatăl meu îi
răspundea cu aceleaşi cuvinte… Urmează
Durlea. Au murit amândoi. Ea era oarbă din
tinereţe. El n-a părăsit-o niciodată. A îngrijit-o
cu cea mai mare dragoste. Lângă familia
Durlea stă Marian. E mai mare cu an ca mine.
Soră-sa, măritată la Buftea, a alunecat într-un
cazan cu apă fierbinte şi a murit. Era
frumoasă… A murit şi taică-său, nea Costică.
Vizavi, Lina lui Zvâcan, femeie bătrână, a fost
violată, apoi omorâtă, în pădurea de la
marginea satului, de un tip de 20 de ani, unul
de-al lui Recu… La numai 55 de ani s-a stins
din viaţă şi tanti Lisandra. A avut cancer… Şi
Florica lui Gheorghiţă a murit. A avut rinichii
putrezi. La 24 de ani.
Mă opresc în drum şi mă uit în ţărână… Nu
vreau să mai ştiu nimic… Câte roţi de dric au
măcinat această pulbere pe care eu, în
copilăria mea, împreună cu alţi prieteni, o
adunam în muşuroaie şi ne jucam “de-a
pepenii şi paznicul”?
În acelaşi interval de timp, în care
personajele copilăriei mele au dispărut unul
câte unul, la vârste diferite, din cauze diferite,
au mai murit preşedinţi de stat, celebrităţi,
savanţi… Şi ei, la vârste diferite, din cauze
diferite…
Încerc să-l privesc în ochi pe cel din
oglindă. Are şi el barba înspicată. Îmi spune:
“Mâine, poimâine, primesc un telefon şi un
vecin mă anunţă că a murit unul dintre
părinţi…” “După aceea, urmăm şi noi…”, i se
aude vocea tristă.
Mă adresez celui din oglindă: “Cred că cel
mai rău este când observi la copilul tău primul
fir de păr alb…” Exact la fel îmi răspunde şi el,
în acelaşi timp…
Mă uit insistent în oglindă şi observ cum cel
din faţa mea, foarte concentrat, rosteşte ceva:
“Dacă în viaţă facem eforturi pentru un viitor,
pentru o carieră, cu sacrificii vădite, înseamnă
că trebuie să existe şi un viitor al vieţii… E
imposibil să murim pentru totdeauna… Suntem
prea complecşi; trebuie găsită şi o reţetă a
veşniciei, aici, pe pământ…
Mă gândeam că, spre exemplu, o echipă de
ingineri experţi, dacă ar examina la un moment
dat un televizor color şi i-ar măsura piesă cu
piesă înregistrând orice amănunt, ca după
aceea să-l arunce în foc, cu schema pe masă
realizată în urma acestor măsurători perfecte,
ar putea realiza un televizor identic cu primul.
Cu aceleaşi defecte şi calităţi: din jumătate în
jumătate de oră apare pentru trei secunde şi
patru zecimi de secundă o dungă pe mijloc; o
diodă se încălzeşte, după douăsprezece ore
de funcţionare, la temperatura exactă de 42 de
grade; zgârietura de pe carcasă se poate
observa numai la microscop… Etc., etc..
Atunci, Dumnezeu, care este Creatorul, nu
ne poate învia?!
Reţeta veşniciei este căutarea obiectivă a
lui Dumnezeu în fiecare secundă a trăirii
noastre conştiente. că trebuie să existe şi un viitor al vieţii… E
imposibil să murim pentru totdeauna… Suntem
prea complecşi; trebuie găsită şi o reţetă a
veşniciei, aici, pe pământ…
Mă gândeam că, spre exemplu, o echipă de
ingineri experţi, dacă ar examina la un moment
dat un televizor color şi i-ar măsura piesă cu
piesă înregistrând orice amănunt, ca după
aceea să-l arunce în foc, cu schema pe masă
realizată în urma acestor măsurători perfecte,
ar putea realiza un televizor identic cu primul.
Cu aceleaşi defecte şi calităţi: din jumătate în
jumătate de oră apare pentru trei secunde şi
patru zecimi de secundă o dungă pe mijloc; o
diodă se încălzeşte, după douăsprezece ore
de funcţionare, la temperatura exactă de 42 de
grade; zgârietura de pe carcasă se poate
observa numai la microscop… Etc., etc..
Atunci, Dumnezeu, care este Creatorul, nu
ne poate învia?!
Reţeta veşniciei este căutarea obiectivă a
lui Dumnezeu în fiecare secundă a trăirii
noastre conştiente.
Elise Virgil