marți, 4 august 2009

Reţeta veşniciei

Mă uit în oglindă. Încep să conversez cu cel
din faţa mea. Pare mai trist decât mine… Îl
întreb de ce. Şi el mă întreabă de ce. Îi zic: “Eu
te-am întrebat primul!” Îmi răspunde: “Eu te-am
întrebat primul…”
Am 43 de ani… Ieri, aveam foarte puţini….
Mâine, voi avea foarte mulţi… Poimâine, nu
mai exist…
Îmi amintesc de copilărie. De uliţă. De
oamenii de pe uliţă. Tatăl meu, un tip extrem
de energic. Rupea la un meci de fotbal cu
prietenii o pereche de pantofi. A scris versuri şi
era un tenor excepţional. Peste fire de
pretenţios. Căuta în fiecare fracţiune de
secundă idealul şi suferea pentru orice jignire
care i se aducea pe nedrept. Acum, are 65 de
ani. Încearcă să-şi acopere chelia cu părul mai
lung din părţi. “Dacă n-aş mai avea nici părul
ăsta, nu ştiu ce m-aş face!” “Păi, de ce, tată?”,
îi zic eu. “Îmi vine să urlu că îmbătrânesc…”,
îmi răspunde oftând din tot sufletul. “Mi-e foc
rău de fetele tale că n-o să le mai văd…”,
conchide.
Mă uit în continuare în oglindă şi fac o
socoteală simplă: dacă aş trăi normal, sunt la
jumătatea vieţii. Tatăl meu ar mai avea 16-18
ani… Mamaia a murit la vârsta de 89 de ani.
Tataia, la 88…
Intru pe uliţa unde m-am născut. Până să
ajung la ai mei, mai spre deal, cum spunem
noi, încep să număr câţi au mai rămas… Pe
dreapta: mama tuşii Valerica a murit. Lângă
ea, în urmă cu peste 20 de ani, la vârsta de
zece ani, a murit fata lui Cojoacă. Bolnavă de
inimă. De câte ori se întorcea taică-meu cu
bicicleta de la gară, ea îi ieşea înainte şi,
râzând toată, în fiecare zi îi zicea aceleaşi
cuvinte: “Omule, băi, omule!!!” Tatăl meu îi
răspundea cu aceleaşi cuvinte… Urmează
Durlea. Au murit amândoi. Ea era oarbă din
tinereţe. El n-a părăsit-o niciodată. A îngrijit-o
cu cea mai mare dragoste. Lângă familia
Durlea stă Marian. E mai mare cu an ca mine.
Soră-sa, măritată la Buftea, a alunecat într-un
cazan cu apă fierbinte şi a murit. Era
frumoasă… A murit şi taică-său, nea Costică.
Vizavi, Lina lui Zvâcan, femeie bătrână, a fost
violată, apoi omorâtă, în pădurea de la
marginea satului, de un tip de 20 de ani, unul
de-al lui Recu… La numai 55 de ani s-a stins
din viaţă şi tanti Lisandra. A avut cancer… Şi
Florica lui Gheorghiţă a murit. A avut rinichii
putrezi. La 24 de ani.
Mă opresc în drum şi mă uit în ţărână… Nu
vreau să mai ştiu nimic… Câte roţi de dric au
măcinat această pulbere pe care eu, în
copilăria mea, împreună cu alţi prieteni, o
adunam în muşuroaie şi ne jucam “de-a
pepenii şi paznicul”?
În acelaşi interval de timp, în care
personajele copilăriei mele au dispărut unul
câte unul, la vârste diferite, din cauze diferite,
au mai murit preşedinţi de stat, celebrităţi,
savanţi… Şi ei, la vârste diferite, din cauze
diferite…
Încerc să-l privesc în ochi pe cel din
oglindă. Are şi el barba înspicată. Îmi spune:
“Mâine, poimâine, primesc un telefon şi un
vecin mă anunţă că a murit unul dintre
părinţi…” “După aceea, urmăm şi noi…”, i se
aude vocea tristă.
Mă adresez celui din oglindă: “Cred că cel
mai rău este când observi la copilul tău primul
fir de păr alb…” Exact la fel îmi răspunde şi el,
în acelaşi timp…
Mă uit insistent în oglindă şi observ cum cel
din faţa mea, foarte concentrat, rosteşte ceva:
“Dacă în viaţă facem eforturi pentru un viitor,
pentru o carieră, cu sacrificii vădite, înseamnă
că trebuie să existe şi un viitor al vieţii… E
imposibil să murim pentru totdeauna… Suntem
prea complecşi; trebuie găsită şi o reţetă a
veşniciei, aici, pe pământ…
Mă gândeam că, spre exemplu, o echipă de
ingineri experţi, dacă ar examina la un moment
dat un televizor color şi i-ar măsura piesă cu
piesă înregistrând orice amănunt, ca după
aceea să-l arunce în foc, cu schema pe masă
realizată în urma acestor măsurători perfecte,
ar putea realiza un televizor identic cu primul.
Cu aceleaşi defecte şi calităţi: din jumătate în
jumătate de oră apare pentru trei secunde şi
patru zecimi de secundă o dungă pe mijloc; o
diodă se încălzeşte, după douăsprezece ore
de funcţionare, la temperatura exactă de 42 de
grade; zgârietura de pe carcasă se poate
observa numai la microscop… Etc., etc..
Atunci, Dumnezeu, care este Creatorul, nu
ne poate învia?!
Reţeta veşniciei este căutarea obiectivă a
lui Dumnezeu în fiecare secundă a trăirii
noastre conştiente. că trebuie să existe şi un viitor al vieţii… E
imposibil să murim pentru totdeauna… Suntem
prea complecşi; trebuie găsită şi o reţetă a
veşniciei, aici, pe pământ…
Mă gândeam că, spre exemplu, o echipă de
ingineri experţi, dacă ar examina la un moment
dat un televizor color şi i-ar măsura piesă cu
piesă înregistrând orice amănunt, ca după
aceea să-l arunce în foc, cu schema pe masă
realizată în urma acestor măsurători perfecte,
ar putea realiza un televizor identic cu primul.
Cu aceleaşi defecte şi calităţi: din jumătate în
jumătate de oră apare pentru trei secunde şi
patru zecimi de secundă o dungă pe mijloc; o
diodă se încălzeşte, după douăsprezece ore
de funcţionare, la temperatura exactă de 42 de
grade; zgârietura de pe carcasă se poate
observa numai la microscop… Etc., etc..
Atunci, Dumnezeu, care este Creatorul, nu
ne poate învia?!
Reţeta veşniciei este căutarea obiectivă a
lui Dumnezeu în fiecare secundă a trăirii
noastre conştiente.
Elise Virgil

sâmbătă, 27 iunie 2009

CRIZĂ contra CRIZĂ

Sunt încă tânăr. Ca vinul. Am în dreapta un lighean plin de speranţe şi jur că nu mai înjur niciun om fară acordul lui. Mama e plină de indispoziţie până la genunchi. Îmi dă o palmă. Tata visează dedicaţii şi animatoare. Mă gândesc să donez colecţia de lame deja folosite, grădiniţei cu program prelungit de chinuri. Acolo, pe grilajul de fier, sunt urme proaspete de capete sparte. Bat cu piciorul în pământ. Credeam că sunt primul, dar stilul meu e deja în programa preşcolară. Şterg febril grilajul şi, normal, a început să plouă. O ploaie obişnuită prin părţile astea: ochi şi urechi, bucăţi de limbă de fumător, inimi tatuate cu Rîmaru reloaded. Degetul meu mijlociu desenează un centaur uriaş pe o bucată de sfârc obraznic şi ţuguiat. Probabil, de la o prospătură transpirată de aşteptare. Baleiez accentul pe cornul uriaş, ca un violoncelist pe cea mai subţire coardă. De fapt, îmi e poftă de nemurire, dar la chioşc e închis după prânz. Vânzătorul de graluri doarme la el în magherniţă, pe un fotoliu mov, ofilind vise erotice. Aşa i se întîmpla de când la crâşma din piaţă se servesc bucăţi de lună la gratar cu sos de raze solare. Ligheanul... l-am găsit lângă taraba cu mici mari. La început era gol. După ce m-am îmbatat cu zâmbetul grataragiţei, am luat pentru acasă, o duşcă din distribuitoarea de manţocării. Din ligheanul meu ies suflete gestante, îmbrăcate elegant, ca pentru priveghiul unui gard viu mort. Mama, ofticată din ce în ce mai dens, o ţine pe-a ei: la varsta ta, alţi copii dezgroapă mortii şi îi invaţă Linux. Tu o arzi prost cu fete slabe, tatuate pe pubis - love me tender... Sau cu băieţii de cartier care vând unghii cu tot cu degete, la bucată. Băieţi pasionaţi de adrenalina şi viteza cailor verzi pe pereţi. Înghit pe nemestecate palma maică-mii, o palmă cicatrizată de oftica ei perpetuă şi congenitală. Plec. Mă retrag în coteţul cîinelui, care tocmai şi-a luat lumea în cap. A fugit de acasă să-şi caute norocul. Meditez. Unu si cu unu mi-e tot una. Mi-e indiferent dacă oamenii fac sex sau desenează vise irealizabile. M-am născut într-un oraş fără perspective, dar fumez ţigări americane şi curve pervers de rafinate. Mândru de mine, tata îmi mai dă şi el o palmă. O s-o ascult pe mama. Vreau să ma fac artist. Pâna una alta, îmi scot “Coca-Cola” din buzunar şi anesteziez orice urmă de dragoste.
Voi pleca să-mi caut câinele...

duminică, 17 mai 2009

Making off - foto

Pletele Sfintei Margareta (mai 2009)












Mulţumesc celor care au contribuit la realizarea acestui film!
Cristi Sanda

vineri, 24 aprilie 2009

Pletele Sfintei Margareta (mai 2009)


Distribuţia:
Fata: Anca
Călugărul / Sculptorul: Florin
Prietenul fetei: Sebastian
Fata cu violoncelul: Rodica Bacalum
Doctorul: Jean Dina
Copilul: Adrian
Suport: DVCAM, 35 mm

sâmbătă, 18 aprilie 2009

Poveste

-versiune reeditată-
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Pe vremea când puricele se potcovea cu peniţe de fier şi îmbâcsea tarabele, pe când porcii zburdau pe la conferinţe de presă şi muştele lingeau miere, Vulpea cea Şireată s-a gândit că nu ar fi rău dacă ar face un ziar. Şi cum singură i-ar fi fost destul de greu, cumătra l-a momit în combinaţie pe Urs. La fel ca-n poveste. Mai colorată decât un papagal, fiţuica s-ar fi putut intitula simplu: Arici-Pogonici.
Începutul s-a produs extrem de optimist. Pornind la drum cu un grup de dobitoace concediate din mai multe fabule, totul parea încântător. Iar optimismul se datora şi faptului că la cârmă fusese numit redactor-şef, Pantera Roz. Lucrurile au mers însă contrar aşteptărilor, încă de la primele reprize de orăcăieli seci. Cu tot ajutorul Maidanezului, venit şi el în echipă, treaba mergea prost. Supărată foc, Vulpea cea Şireată a recurs la felurite metode pentru a-şi stimula subalternii: promisiuni, discursuri, concedieri. Degeaba. După câteva numere soldate cu fiasco total, Arici-Pogonici n-a mai avut ocazia să colecteze praf pe tarabe. Boturile rele spun că motivul naufragiului ar fi fost un mic barbut intelectual iscat între Vulpe, Pantera Roz şi Maidanez. Acesta din urmă îşi făcuse un obicei din a-l păcăli frecvent pe Urs, în detrimentul intereselor Vulpii. În cele din urmă, umilul Maidanez a făcut în aşa fel încât între lamele foarfecelor să pice bietul... Urangutan. Iar finalul s-a consumat repede şi previzibil. Revoltaţi că nu sunt respectaţi pe măsura puturoşeniei lor şi că zarul nu pică aşa cum le-ar conveni, Maidanezul şi Urangutanul au părăsit arca fără explicaţii. La fel cum făcuseră mai înainte Hârciogul cel Bărbos, Catârul Libidinos, Lipitoarea Ruptă-n gură sau Cotoiul Jigărit. Destinaţia? Către locuri mai calde, populate de oameni milostivi şi mai uşor de sensibilizat.
Rămasă fără gaşcă în vremuri seci, Vulpea a recurs la o ultimă soluţie: vânzarea blănii Ursului şi convocarea în regim de urgenţă a domnului Bou. Devotat şi docil, dar greu de cap, Boul s-a scremut cumplit, să facă ceea ce făcea Vaca. Adică mare brânză. Zadarnic însă...
Prin urmare, Arici-Pogonici a disparut prematur din peisagistica universală iar limba română a rasuflat uşurată.
Iară eu am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea exact aşa cum este ea.
Morala: Dacă cineva vrea să ştie morala, nu trebuie decât să privească în jurul său. Situaţia a rămas neschimbată şi în zilele noastre. (va urma)
(octombrie 2003)

joi, 26 februarie 2009

At last...

Today I decided not to hide myself anymore and to make public my daily preoccupations. Who am I in fact? At first sight, a very usual man... ;)
Click here to find out more about me =)) :)) =))

luni, 9 februarie 2009

RETRATO, PORTRAIT

Rodica BACALUM

Cristi Sanda, un verdadero productor de pelicula. Aquel sonido grande! Es en efecto muy interesante producir peliculas porque tienes que saber que instrucciones dar a los actores.Un productor es esencialmente alguien que hara la idea para una pelicula,pasar.Pienso que ser un productor es fabulos porque ellos consiguen encontrar a mucha gente, ellos consiguen ver que su escritura esta siendo jugada por actores buenos etcetera. Ya que he encontrado Cristi, pienso que mi deseo de realmente hacer la interpretacion en una pelicula divientara realidad si esta posibilidad me sera dada. Ya que lo conoci a el, poedo decir que es un tipo bueno, no como pense antes y el hara una gran cosa hacer peliculas. No se demasiado sobre el asi no escribire mas.

At times, I feel like I know you somehow… as if I talk to very close friends.
I don’t know why… I believe that is because I have quite close friends in Bucharest, your voice is very similar to their, and definitly the accent contribuites a lot to it.
I can’t really develop many ideas about you, and that is because I don’t know you for a long time, therefore I should limit my words about you, and dwell upon what you do.
It is indeed very interesting what you do, and probably (from what you told me) you are very good at it…which makes you a talented person. I would like to work with such people like you.. you know.. but the thing is.. is somewhat difficult in this situation (you know what I mean), but there is time to get to kow each other, right ? And of course, if things won’t go the way I would like, I will just appreciate that I’ve met you.
Hopefully what I wrote I’ll make you content. This is in short, what I wanted to tell you.

sâmbătă, 7 februarie 2009

Catre Galateea...



Recită: Alecsandra Trifuţ - Cluj Napoca (foto)
Pian: Richard Claiderman

Nota: Pentru calitate audio optimă, setati volumul playerului Blogger la 75%.

miercuri, 28 ianuarie 2009

Inca o lacrima, mult prea devreme...


Niciodata nu m-am gandit ca as putea scrie pe blog despre Marian. Marian Proorocu. De ce? Niciodata nu mi-am dorit sa scriu pe blog despre un prieten drag, intr-un asemenea context. Gigi, cum il alintau uneori colegii alaturi de care am lucrat cu toti, la Radio Semnal (in urma cu multi ani), nu mai este. La 32 de ani, Marian a murit intr-un accident de circulatie , lasand in urma un baietel, familia si multi, multi prieteni.
O parte dintre cei care veti citi aceste randuri, il puteti identifica pe Marian Proorocu in postura fondatorului agentiei de turism Blue Air din Alexandria. Omul de la care, multora dintre voi, le-am facut rost de un bilet de avion foarte ieftin. Din nefericire, ziua de ieri a insemnat pentru Marian, calatoria sa cu un bilet mult prea scump pentru sufletul lui mare, catre o destinatie de unde nu se va mai intoarce niciodata... Mult prea devreme, mult prea dureros...
Cuvintele sunt prea sarace si nu ajuta la nimic acum, pentru a descrie nobletea acestui om deosebit. Iar viata noastra, a celor ce l-am cunoscut, a devenit, de asemenea, mai saraca, mai trista.
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!