marți, 23 septembrie 2008

Ploaia

Uneori plouă şi totul pare mohorât. Doar zgomotul picăturilor căzute pe pervazul ferestrei şi freamătul frunzelor tulbură liniştea. Cerul parcă plânge atunci, cu lacrimi izvorâte dintr-o durere a naturii, pure şi sincere dovezi ale tristeţii... Ploaia aminteşte că omul este singurul care ştie să sufere, deşi nu întotdeauna îşi înfrânge durerea. Dacă ar reuşi mereu, nu ar mai fi uman. Ar fi, probabil, ceva sculptat, reuşit artistic, dar fără suflet.
Omul poate fi numit om, numai în măsura în care poate demonstra că există în el izvorul bunătăţii; acea vorbă, acel zâmbet de care avem atâta nevoie. Puţini înţeleg că în ciuda vicisitudinilor vieţii, una dintre îndatoririle omului este să-i facă fericiţi pe cei apropiaţi, în tot acest timp limitat...
Gândul că nimic nu este veşnic, ar trebui să constituie un argument de a nu renunţa la luptă sau la bucuria fiecărei clipe frumoase. El este singurul care poate deosebi binele de rău, deşi, de cele mai multe ori alege calea răului, chiar dacă pierde un prieten, o lume în care cândva se simţea bine. Abia când i se va părea că ceva îi lipseşte, va realiza, prea târziu, că ceea ce-a pierdut a fost înlocuit de durere...
Şi totuşi... deşi plouă mereu, mai rămâne, parcă, ceva: acele plimbări prin ploaie! Liniştite, romantice, pline de un farmec aparte. Încerci pentru o clipă să te desprinzi de lumea reală, nu conştientizezi că eşti ud şi te simţi... fericit. Un gram de fericire, un vis frumos plin de mister unic...

joi, 18 septembrie 2008

Normalitatea din ţara mea...


România, 2008. Vremuri grele, sărăcie lucie, anarhie. Bârfă, ipocrizie, invidie. Societatea noastră, mereu demnă de originile ei, este bolnavă. Cu paşi repezi, se îndreaptă cuprinsă de culmile patologicului, către un punct întunecat, apocaliptic. Cearcănele din jurul ochilor, cu care ne trezim în fiecare dimineaţă pentru a merge, cu silă, la serviciu, sunt doar una din multele dovezi ale dezgustului, ale unui zbucium sufletesc acut. Puţinor oameni le place ceea ce fac. Majorităţii, nu. Din cauză că ingeră cu greu ceea ce aud şi ce văd. Lumea a devenit atipică din lipsa unor preocupări constructive sau poate de la lipsuri. Vorbeşte mult şi face rău. Fără o motivaţie îşi sapă aproapele cu perseverenţă. Fiecare individ e posedat de dorinţa de a crea suferinţă. Uneori involuntar, alteori premeditat. O dorinţă metamorfozată în obişnuinţă.
Deşi anormalitatea este conştientizată, cei care greşesc intenţionat dau vina pe societate. Orice colectiv îşi are propriul număr de jigodii, direct proporţional cu mărimea sa. Iar aceste scursuri au o contribuţie covârşitoare şi decisivă în a produce haos, dezbinare. Plăcerea de a-i privi pe semeni cu drag este substituită de disconfort. În mod automat, randamentul scade iar tensiunea creşte. Iniţial, procedura utilizată este rudimentară, gen telefonul fără fir.
Urmează apoi, personajele care noaptea se zvârcolesc în pat, într-o încercare chinuitoare de a-şi canaliza energia spre o soluţie de parvenire. Metoda este simplă: stoparea, înfrânarea aproapelui. Cunoscându-şi foarte bine limitele între care sunt îngrădiţi nativ, este greu de suportat ca altul să-şi culeagă roadele proprii munci. Aceasta ar putea fi una din explicaţiile dorinţei malefice a unora ce au drept scop uciderea talentului aproapelui.
Cei slabi sau sensibili nu rezistă sau nu vor să se complacă. Gândurile sinucigaşe de dor de ducă şi lehamitea intervin fără echivoc. Dezgustaţi de tot ce-i înconjoară, ‘‘ultimii mohicani” care se zbat în lumea imoralităţii, a corupţiei, a milionarilor de carton, într-un cuvânt, a mocirlei, au ca soluţie refugiul într-o altă dimensiune. Sau prostituarea. Adaptarea fără drept de apel şi afundarea în haznaua patologicului social…
Altfel spus, murim câte puţin în fiecare zi. Urât şi conştient. Iar tot acest sacrilegiu transpare, de fapt, ca şi o stare de normalitate.

marți, 2 septembrie 2008

Şi pocăiţii sunt buni de ceva...

Într-o zi, un pocăit (cred că era adventist), mi-a arătat în Biblia lui un verset care mi-a plăcut tare mult. "Pedepsiţi vor fi toţi aceia pentru fiecare cuvânt pe care-l vor fi rostit rostit împotriva mea!" (Matei, 12)
Cum vi se pare?