miercuri, 17 decembrie 2008

CASTING

Nu am mai postat demult, evident, din lipsa de timp. Desi mai sunt cateva povestioare amuzante, pe care promit sa le scriu cat mai curand, ordinea prioritatilor este alta acum.
Iata despre ce este vorba: ca absolvent de cinematografie, sunt foarte fericit sa fac public ca am ajuns la o intelegere concreta cu sponsorii unui nou film, care va fi turnat anul viitor, la inceputul lunii februarie. Scenariul este aproape gata, locatia de filmare este deja stabilita iar posibilitatile tehnice (excelente!) sunt cele pe care mi le-as fi dorit, dar nu le-am avut, cand am realizat Copiii apelor.
Singura problema stringenta, dar care trebuie neaparat rezolvata, este legata de distributia filmului. Adica: doua roluri din scenariu sunt neacoperite. (Unul dintre roluri implica un personaj de sex feminin). Prin urmare, apelez si la aceasta metoda de a gasi oameni interesati, talentati (experienta conteaza mai putin) responsabili si, de ce nu, dornici de afirmare, care isi doresc sa joace intr-un film.
Este foarte important de stiut ca absolut toate cheltuielile privind deplasarea, masa si cazarea actorilor, vor fi suportate de catre producatorii filmului..
Conditii obligatorii de participare la casting: varsta maxima 35 de ani, disponibilitate (timp liber) aproximativ 5 zile, in perioada filmarilor (februarie 2009).
Persoanele interesate sunt rugate sa trimita un e-mail la adresa cristisanda@yahoo.com, pentru a primi mai multe detalii. (Promit sa raspund tuturor mesajelor!... Multumesc!)

marți, 23 septembrie 2008

Ploaia

Uneori plouă şi totul pare mohorât. Doar zgomotul picăturilor căzute pe pervazul ferestrei şi freamătul frunzelor tulbură liniştea. Cerul parcă plânge atunci, cu lacrimi izvorâte dintr-o durere a naturii, pure şi sincere dovezi ale tristeţii... Ploaia aminteşte că omul este singurul care ştie să sufere, deşi nu întotdeauna îşi înfrânge durerea. Dacă ar reuşi mereu, nu ar mai fi uman. Ar fi, probabil, ceva sculptat, reuşit artistic, dar fără suflet.
Omul poate fi numit om, numai în măsura în care poate demonstra că există în el izvorul bunătăţii; acea vorbă, acel zâmbet de care avem atâta nevoie. Puţini înţeleg că în ciuda vicisitudinilor vieţii, una dintre îndatoririle omului este să-i facă fericiţi pe cei apropiaţi, în tot acest timp limitat...
Gândul că nimic nu este veşnic, ar trebui să constituie un argument de a nu renunţa la luptă sau la bucuria fiecărei clipe frumoase. El este singurul care poate deosebi binele de rău, deşi, de cele mai multe ori alege calea răului, chiar dacă pierde un prieten, o lume în care cândva se simţea bine. Abia când i se va părea că ceva îi lipseşte, va realiza, prea târziu, că ceea ce-a pierdut a fost înlocuit de durere...
Şi totuşi... deşi plouă mereu, mai rămâne, parcă, ceva: acele plimbări prin ploaie! Liniştite, romantice, pline de un farmec aparte. Încerci pentru o clipă să te desprinzi de lumea reală, nu conştientizezi că eşti ud şi te simţi... fericit. Un gram de fericire, un vis frumos plin de mister unic...

joi, 18 septembrie 2008

Normalitatea din ţara mea...


România, 2008. Vremuri grele, sărăcie lucie, anarhie. Bârfă, ipocrizie, invidie. Societatea noastră, mereu demnă de originile ei, este bolnavă. Cu paşi repezi, se îndreaptă cuprinsă de culmile patologicului, către un punct întunecat, apocaliptic. Cearcănele din jurul ochilor, cu care ne trezim în fiecare dimineaţă pentru a merge, cu silă, la serviciu, sunt doar una din multele dovezi ale dezgustului, ale unui zbucium sufletesc acut. Puţinor oameni le place ceea ce fac. Majorităţii, nu. Din cauză că ingeră cu greu ceea ce aud şi ce văd. Lumea a devenit atipică din lipsa unor preocupări constructive sau poate de la lipsuri. Vorbeşte mult şi face rău. Fără o motivaţie îşi sapă aproapele cu perseverenţă. Fiecare individ e posedat de dorinţa de a crea suferinţă. Uneori involuntar, alteori premeditat. O dorinţă metamorfozată în obişnuinţă.
Deşi anormalitatea este conştientizată, cei care greşesc intenţionat dau vina pe societate. Orice colectiv îşi are propriul număr de jigodii, direct proporţional cu mărimea sa. Iar aceste scursuri au o contribuţie covârşitoare şi decisivă în a produce haos, dezbinare. Plăcerea de a-i privi pe semeni cu drag este substituită de disconfort. În mod automat, randamentul scade iar tensiunea creşte. Iniţial, procedura utilizată este rudimentară, gen telefonul fără fir.
Urmează apoi, personajele care noaptea se zvârcolesc în pat, într-o încercare chinuitoare de a-şi canaliza energia spre o soluţie de parvenire. Metoda este simplă: stoparea, înfrânarea aproapelui. Cunoscându-şi foarte bine limitele între care sunt îngrădiţi nativ, este greu de suportat ca altul să-şi culeagă roadele proprii munci. Aceasta ar putea fi una din explicaţiile dorinţei malefice a unora ce au drept scop uciderea talentului aproapelui.
Cei slabi sau sensibili nu rezistă sau nu vor să se complacă. Gândurile sinucigaşe de dor de ducă şi lehamitea intervin fără echivoc. Dezgustaţi de tot ce-i înconjoară, ‘‘ultimii mohicani” care se zbat în lumea imoralităţii, a corupţiei, a milionarilor de carton, într-un cuvânt, a mocirlei, au ca soluţie refugiul într-o altă dimensiune. Sau prostituarea. Adaptarea fără drept de apel şi afundarea în haznaua patologicului social…
Altfel spus, murim câte puţin în fiecare zi. Urât şi conştient. Iar tot acest sacrilegiu transpare, de fapt, ca şi o stare de normalitate.

marți, 2 septembrie 2008

Şi pocăiţii sunt buni de ceva...

Într-o zi, un pocăit (cred că era adventist), mi-a arătat în Biblia lui un verset care mi-a plăcut tare mult. "Pedepsiţi vor fi toţi aceia pentru fiecare cuvânt pe care-l vor fi rostit rostit împotriva mea!" (Matei, 12)
Cum vi se pare?

miercuri, 13 august 2008

COLGHEIT

Un coleg de serviciu a intitulat-o aşa, într-o zi. Nu îmi amintesc exact numele lui, dar ştiu sigur că e şofer. Când au aflat, asistenţii le-au spus operatorilor şi reporterilor. Iar reporterii le-au povestit la o ţigară şi producătorilor. Aproape toată lumea ştia, pe furiş, cine e Colgheit. Dar nimeni nu s-a întrebat şi nici nu s-a mirat, de ce a fost intitulată ca un accesoriu de igienă orală. Această poreclă a apărut însă ca o binecuvântare pentru toţi cei cărora Colgheit le făcuse şicane şi "pârâciuni", de-a lungul timpului.
Colgheit este ziarista blondă care se pricepe la toate şi pe care doar câţiva dintre noi o ştim de la televizor. Din considerente principiale, n-o să-i divulg numele. Mai ales că, singurul lucru prin care se evidenţiază este atitudinea de chelneriţă de bodegă, parvenită. Una peste alta însă, Colgheit, zmardoaica pufăitoare de ţigări în toate locurile interzise, nici macar nu merită atâta atenţie. Cu toate că şi mie a încercat să-mi facă un giuflex (pe furiş!), deja mi-a trecut erecţia pe care mi-o inhibase când a făcut aroganţe la adresa muncii mele. Concluzia? Nu te poţi supăra pe această enciclopedie lexicală, ediţia "şanţul de la uşa-cortului". În felul ei, Colgheit este deosebită. Da. Este deosebită, chiar şi fără inele, mărgele, cercele sau vreun belciug în nară ori în altă zonă. Colgheit şi-a câştigat, cu mari chinuri cotidiene, statutul de subiect fidel al emisiunilor de miştocherii, gen Cronica Cârcotaşilor....
Iar morala este logică: de fiecare dată când va apărea pe sticlă, cu microfonul în dreptul gurii, toată lumea se va convinge că melodia de mai jos o reprezintă de minune.

Colgheit (coloana sonoră)

duminică, 27 iulie 2008

1996

Având harul de-a persifla,
Neproferând;(doar cu rezervă!),
Nur versatil, persuavivă.
Adagiu: cred că se prezervă!

Cristi Sanda,
08 martie 1996

Anna-Adriana

Augmentativ-ascetă...infailibilă-n concluzii, dulce şi brunetă - Anna.
Dubitativ, dar hai, stropită (că ploua-n tramvai) mergea la o...Ioana!
Reverie...totul e ud: copacii, căderea tensiunii, gropile, conjunctura;
Inexpugnabila şi-un stranger insolit-mefistofelic, e toată conjectura.
Am vrut Anuţă, o poveste şi nicidecum factologie.
Nori negri...roluri...fără film...teamă...The press...ipocrizie...
A fost un basm fără poveste...sumbru...acută nebunie!

Cristi Sanda,
01 martie 1996

marți, 8 iulie 2008

Michelin

.......................UNDERCONSTRUCT...............................................................................................................

sâmbătă, 21 iunie 2008

American dream...

De multe ori se spune că pentru a descrie exact anumite lucruri, oameni ori fapte, nu s-au inventat cuvinte. Și este foarte adevărat. Iată mai jos un exemplu.
Mă aflu în cea mai bogată țară din lume. Pentru prima oară. Oameni mulți, toate rasele și națiile pământului. Climă tropicală, plante exotice, plaje perfecte, apă albăstruie, limpede, caldă. Puțin din Miami, contur de American dream...
Dincolo de filme sau de poveștile spuse de alții, realitatea este oarecum diferită. Nu foarte mult. Dar cu siguranță de aici, de la fața locului, se vede perfect întâi jumătatea PLINĂ a paharului. Și-atât. Abia după aceea, la fel de bine, cum nu se poate mai clar, este vizibilă mizeria în care trăiesc românii din România. Să fie limpede: tot amarul pe care îl îndură, este generat de minciuna în care se complac, asimilată ca și stare de normalitate! Omniprezentă și inevitabil necesară existenței lor cotidiene. O caracatiță care controlează totul. Simbioză perfectă între minciună și puturoșenie. Combinația pare decisivă și funcționează în stil barbar. De sus în jos, la tot pasul, practicată de toată lumea. De la cei care au fost votați recent, până la funcționarii statului, vânzătoarea de la magazin, vecinul de bloc, prietenul cel mai bun sau chiar femeia cu care-ți mănânci amarul...
Nu poți realiza aceste aspecte decât atunci când privești zgârie-norii construiți peste noapte, palmierii udați permanent, traficul fluent, străzile perfecte pe minim șase benzi, mall-urile luxoase, funcționarii publici profesioniști, lumea amabilă, zâmbitoare. Și multe altele... Nu poți înțelege de ce strictul necesar subzistenței noastre, pentru care tragem la jug zi lumină în România, este atât de ieftin aici. Un fel de floare la ureche. Nimeni nu cerșește, nimeni nu fură. Pentru cine calcă acest pământ al făgăduinței, nu există un alt scop în afară de muncă sau... turism. De ce așa?! Explicația este logică: aici, unde pedeapsa cu moartea te paște dacă sari calul, toată lumea muncește cinstit. Și este răsplătită pe merit. Nu ai să vezi nicăieri acei indivizi cu cefe groase sau nu, tunși scurt sau lățoși, dubioși sau prefăcuți, de care nu ai loc în București (și nu numai). Acești paraziții care nu fac altceva în afară de rele sau „combinații”, acești nemernici cu care Ceaușescu ar fi săpat o groază de canale, sunt tolerați de sistem și ținuți în spate de puținii oameni care mai lucrează cinstit în România. Acestor poveri li se adaugă jafurile de „oameni de afaceri”, care nu produc nimic dar trăiesc decent din mici învârteli (bijniță legală, furtișaguri și alte găinării), milogii de la colț de stradă, șomerii care nu au chef de muncă, pensionarii bolnavi sau obosiți prematur și studenții care „învață” carte toată viața... Într-un cuvânt, lenea acestor jigodii acceptate, coroborată cu minciuna unui sistem prost-gândit în mod deliberat, este motivul datorită căruia nivelul de trai din România nu se va schimba niciodată.
Dau un exemplu. Primul care îmi vine în minte. De pildă, aici, oamenii se odihnesc la umbra palmierilor. Calcă pe gazonul moale. Pe spațiul verde. Nu e fărădelege. Nimeni nu-i deranjează, nu sunt hărțuiți sau amendați de gardieni. În schimb, dacă cineva este prins conducând mașina după ce a consumat alcool, va fi, oare, amendat? I se va lua permisul? Nicidecum. În funcție de gradul de alcoolemie, va executa un anumit număr de zile de închisoare. Fără judecată, fără nicio excepție, fără clemență, fără intervenții. Iar pe lângă șoferul prins băut la volan, vor face pușcărie, fără șanse de scăpare, toate persoanele cu care acesta se afla în mașină. În Romania este exact invers. Vi se par anormale legile ăstora? Mie nu... Și o afirm cu convingere, pentru că am văzut cum devine cazul aici, în cea mai bogată și mai șmecheră țară din lume.
CRISTI SANDA

miercuri, 18 iunie 2008

Victoria lui Victor

***ATENŢIE! MATERIAL CU CONŢINUT... POLITIC.

Aşa cum era firesc, Victor Drăguşin a câştigat detaşat alegerile locale şi este noul primar al municipiului Alexandria. Legat de această bine-meritată victorie, nu sunt prea multe de comentat. Poate ar trebui menţionat doar că, numărul prietenilor lui Victor va creşte considerabil de acum încolo. O mulţime de "limbişti" din diverse domenii de activitate vor da buzna cu neruşinare în biroul proaspătului primar, pentru a cerşi încheierea vreunui contract de prestări servicii, vreo lucrare de executat sau cine ştie ce favor. Acest lucru se va produce cu siguranţă, mai ales că cei în cauză nu şi-au tocit degeaba limbile lungi, aspre şi păroase.
Milogi de toate soiurile, cu sau fără studii, mai mult sau mai puţin diplomaţi, vor ataca în forţă la coarda sensibilă a lui Drăguşin şi vor încerca să-l convingă că este dator să stea capră pentru a împăca verzele şi lupii.
Ţinând cont de toate acestea, să nu uiţi, Victore, că majoritatea populaţiei te-a ales pentru că are încredere în tine!... Nu le datorezi nimic "maneliştilor" care vor năvăli să te mulgă, sub pretextul că "te-au ajutat". Eşti dator în mod egal şi legal tuturor oamenilor care te-au votat sau nu. Adică oraşului Alexandria. Şi-atât. Pentru că victoria ta nu este doar a unora ("datorită unora")! Victoria ta este a tuturor.
CRISTI SANDA

joi, 5 iunie 2008

Made în România

Joe. Ora trei noaptea, la masă într-o cârciumă infectă. Muzică. În difuzoarele sparte, o manea de jale se repetă obsesiv, la volum maxim: «Ră-mâââââi cu mi-neeeeee/ Până-n zoooori de zi-iiiii…/ » Joe, ciufulit, cu nasul roşu şi privirea sticloasă, serveşte a nu-ştiu-câta bere, cu faţa la perete şi cu spatele la sala goală-goluţă. Aşa a apucat scaun. La fiecare refren lălăit, traieşte muzica la intensitate maximă şi se exteriorizează până la psihoză. Răcnind cât poate, se întoarce fioros către sala pustie: “Aoleuuuuuuuu! Vă omor pă toţi!…”

Neagra. Chelneriţă brunetă, 17 ani, angajată la negru, într-un restaurant oarecare. Câţiva clienţi comandă mici, dar Neagra nu ştie să-i frigă. Ca să iasă din impas, apelează la patron: “Domnu nea Nelu, puteţi să veniţi să faceţi neşte mici?”

Laborator. Comuna Plosca, 1996. Mirela, zisă Laborator, îmbrăcată în pantaloni tăiați cu lama și mâzgăliți intenționat cu acuarele, se pregatea să iasă din casă. Mă-sa, Maria: „Un te duci tu, fa, Mirelo, cu pantalonii ăia, să treci șoseaua cu ei, să te vază lumea, să râză dă noi, fa, mamă, fa!” Laborator: „Pân la magazin.” Maria: „Dă ce?” Laborator: „Să-mi iau și io ceva!” Maria: „Ce să-ți iei? ”Laborator: „Mmmm... să-mi iau ceva!” Maria: „Să-ți iei țigări, fa?” Laborator: ”Mmm... nu...... mmmda! Îhî... Îîî... Hî hî!” Mă-sa, Maria: „Țigări-te-ar dracii, maică, să te țigărească, că mi-ai mâncat sufletul, o să mă duc dracu la cimitir, să nu mai știu nimic (...), țigări-te-ar dracii să te țigărească astă șî mâine!...”

Petre Barosanu. Pândar la cimitir. “Băi! Să moară viaţa mea dacă vă mint: când intru la doişpe noaptea în cimitir şi ţip o dată, al dracu să fiu dacă mai mişcă fo unu! ”

Florea zis Gogu, fratele lui Documente. “Mie când îmi vine dracii, îmi pui două ciasuri la mâna stângă şi unul la piciorul drept şi-aşa ies pă centru. Iar dracii îmi vine la Paşti, la Anul Nou şi la votare… ”

CRISTI SANDA

vineri, 28 martie 2008

A mai căzut o stea...

"...Mi-L furară doamne adineauri,
Pe înaltul Domn cu tot cu lauri,
Mă uscam de dor în piept cu plânsul,
Nu ştiam că dor mi-era de Dinsul..."


Uneori cuvintele sunt prea sărace pentru a descrie ceea ce am pierdut... Sau nu există. Mai ales atunci când este vorba de moartea unui simbol: George Pruteanu. Ceea ce rămâne în mintea şi-n sufletele noastre este amintirea strâns legată de uriaşa lui strădanie pentru a reda şi păstra puritatea limbii române. O amintire veşnic vie şi multă durere....
A plecat dintre noi către planeta lui într-o zi banală. Pe 28 martie 2008. Discret şi când nimeni nu se aştepta. Verdictul medico-legal a fost sec: infarct miocardic. Nu-mi vine să cred şi simt o părere de rău cum n-am mai simţit demult: de ce tocmai el? Nu l-am cunoscut personal şi prin minte mi se derulează acum toate înregistrările sau emisiunile în care l-am urmărit. Întotdeauna cu interes, mereu fără să ma plictisesc. Mă gândesc că de fiecare dată când îl vedeam, îmi aducea aminte de Mihai Eminescu, deşi Pruteanu a fost, profesor doctor universitar, jurnalist, critic literar, om de televiziune, politician.
De ce el? De ce aşa devreme? De ce atât de puţin? Sunt doar câteva întrebări ale căror răspunsuri nu le poate da nimeni. Tot ceea ce mai putem face este să conştientizăm că limba română şi-a mai pierdut încă un părinte şi a rămas din nou orfană... (George Mihail Pruteanu, 15 dec. 1947 - 27 mar. 2008).
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Cristi Sanda

sâmbătă, 19 ianuarie 2008

UTOPIE




Întâlnirea cu tine este pentru mine o adevărată sărbătoare. Zâmbetul tău, îmbrăţişările primite şi dăruite, vorbele rostite, reprezintă adevărate raze de soare ce aduc speranţă în sufletul meu. Suntem puternici şi ne împărtăşim visele şi gândurile. Este atât de plăcut!… Sunt mai curajos după fiecare revedere cu tine. Inima mea se umple de linişte, de pace, în timp ce simt fiorii unei forţe nemăsurate. Nu contează ce eşti, de unde vii sau unde te duci. Contează că eşti prietenul meu şi că legătura dintre noi este indestructibilă. Contează că am încredere în tine şi tu ai încredere în mine. Contează că mereu luptăm împreună, că suntem uniţi şi că nimeni nu ne poate învinge.
Aceste rânduri sunt pentru tine! Pentru cel care-mi eşti cu adevărat prieten. Oriunde te-ai afla, să ştii că îţi sunt aproape. Oricând gata de luptă, cu armele pregătite şi cu toţi oamenii mei gata să se sacrifice. Singuri împotriva tuturor, pentru că şi tu ai face la fel…
C.S.

miercuri, 9 ianuarie 2008

TRENUL VIETII















Notă: După acest material s-a realizat un slide (pps), care circulă pe Internet, sub acelaşi titlu.
Acum cîtva timp am vãzut un film care se numea „Lunga cãlãtorie cu trenul“. O peliculã româneascã, nu neapãrat foarte bunã, dar interesantã pentru cã viaţa era comparatã un tren aflat intr-o perpetuã deplasare, cãtre infinit, în neant. Şi am avut o revelaţie… Viaţa este dealtfel o cãlãtorie cu trenul. Mai lungã sau mai scurtã, dar în mod sigur o cãlãtorie pe parcursul cãreia toţi urcãm şi coboarîm din tren, fãrã a depinde de noi acest lucru. Urcãm şi coborâm mereu şi tot timpul existã surprize plãcute sau accidente în unele halte, tristeţe sau bucurie în altele.
Cãlãtoria începe pentru fiecare atunci cînd ne naştem şi urcãm în tren alãturi de oameni despre care credem cã ne vor însoţi pe tot parcursul deplasãrii. Aceştia sunt pãrinţii noştri. Din pãcate, adevãrul este altul. Ei coboarã la o staţie oarecare când ne aşteptãm mai puţin şi ne lasã fãrã dragostea, compania, prietenia sau afecţiunea lor. E drept cã în tren urcã alte persoane care vor ocupa un loc important în cãlãtoria noastrã. Acestea sunt fraţii, prietenii, colegii noştri şi acei oameni minunaţi pe care îi iubim. Unele dintre aceste persoane care completeazã rândurile cãlãtorilor, privesc cãlãtoria ca pe o plimbare scurtã. Altele aduc numai tristeţe pe tot parcursul ei. Şi mai existã în tren cãlãtori care sînt permanent prezenţi şi gata de a oferi ajutor, celor care au nevoie de el. Aceştia sînt însã foarte rari.
Unii lasã în urma lor cînd coboarã un dor veşnic. Alţii urcã şi coboarã iar noi abia dacã i-am observat. Ne mirã faptul cã anumiţi pasageri pe care îi iubim cel mai mult, se mutã uneori în alt vagon, în cãutarea unui loc mai bun, mai cald şi lasându-ne singuri într-o anumitã etapã a cãlãtoriei noastre. Bineînţeles, noi nu ne putem împãca cu ideea şi ne strãduim cu încăpăţânare sã-i urmãm, înghesuindu-ne sã trecem în vagonul lor. Din pãcate, de cele mai multe ori, nu ne mai putem aşeza lângã ei deoarece locul este deja ocupat. Nu face nimic, aşa este traseul: plin de vise, deziluzii, provocãri, fantezii, speranţe şi despãrţiri. Depinde numai de noi în ce mãsurã reuşim sã ne facem cãlãtoria cât mai confortabilã, sã încercãm sã ieşim la capãt cu cei ce cãlãtoresc împreunã cu noi şi sã cãutãm ceea ce e mai bun în fiecare dintre ei. Sã ne aducem aminte cã în oricare etapã a cãlãtoriei poate exista un tovarãş de drum aflat în grea cumpãnã şi care are nevoie la rându-i de înţelegerea noastrã. Şi noi vom şovãi des şi ne e bine cînd existã cineva care sã ne înţeleagã...
Misterul cel mare al cãlãtoriei este cã niciodatã nu ştim însă când vom coborî definitiv din tren. Nici noi, nici cei ce cãlãtoresc alãturi de noi şi nici mãcar cel care stã pe locul de alãturi. Uneori mã sperie gândul cã aş putea coborî din tren înainte sã ajung la destinaţie. Mã cuprinde chiar disperarea. Sunt sigur cã despãrţirea de câţiva parteneri pe care i-am întâlnit de la început sau pe parcurs în mai mult sau mai puţin lunga cãlãtorie cu trenul, va fi extrem de dureroasã în oricare dintre situaţii Este trist sã-i lãsãm singuri pe lume pe cei mai dragi nouã. Unii dintr noi chiar speram cã la sfârşit îi vom revedea, când şi ei vor sosi în gara centralã, împliniţi, cu bagaje pe care nu le aveau atunci când au urcat în tren. Ceea ce ne face fericiţi este gândul cã şi noi am avut partea noastrã în sporirea bagajelor şi în creşterea valorii acestora.
Aşadar, dragi prieteni, trebuie sã ne strãduim sã avem o cãlãtorie cât mai bunã, să facem tot ce ne stă în putinţă, pentru ca la sfîrşit sã putem spune cã a meritat toatã osteneala. De asemenea, tot timpul, nu trebuie sã uitãm cã suntem datori sã încercãm a lãsa la coborâre locul gol şi plin de dor încãrcat doar cu amintiri frumoase pentru cei ce cãlãtoresc mai departe...
Tuturor celor care se aflã în tren cu mine le doresc o cãlãtorie fericitã, cât mai lungã şi plinã de peisaje superbe...

CRISTI SANDA