joi, 29 noiembrie 2007

GANDURI (versiune)

Intruchiparii visului meu, privirii care reteaza, cu dragoste…
Speranta moare ultima. Sunt o picatura de ploaie strivita intre pleoapele tale grele de visuri. Sunt un gand ratacit in parul tau, roua diminetii tarzii incendiate de soare, secunda boaba de nisip cazuta din clepsidra fara de sfarsit. Mi-e dor de tine!… Sunt firul de iarba peste care treci acum si frunza pe care o tii, ingandurata, intre degete… Sunt raza care iti mangaie privirea ce reteaza si ultima silaba pe care as dori sa o rostesti inainte de a visa primul tau gand... Incredere… Simt cum taisul ochilor tai ma doare, sculptand in mine Universuri noi, in timp ce zambetul tau ma invaluie intr-o betie cereasca!... Atingerea ta e pentru mine curcubeul, sarutul tau sfarsitul unei lumi si nasterea alteia... Dar mai ai timp sa te razgandesti…Esti vis si durere. Daca viata ar fi o clipa petrecuta alaturi de tine, imi doresc alta. O alta clipa in care sa ma privesti, sa-mi zambesti, sa ma atingi, sa ma saruti. Suntem atat de departe unul de celalalt, incat dulcea mea iluzie, firava mea speranta ma macina neincetat. E bezna si e noapte eterna. Ma ascult si parca in mine se zbate o lume. O lume flamanda de tine. Chipul tau e intruchiparea visului meu. Oh, Doamne, de ce tocmai tu?! Singurul lucru de care m-am temut si ma voi teme intotdeauna, singurul lucru in fata caruia presimt ca voi ramane dezarmat ca inaintea a ceva ingrozitor, e neputinta. Nimic nu mi s-a parut vreodata mai periculos. Neputinta si gustul ei atat de amar scapa aproape oricaror arme, rupe sufletele in mii de bucati si e unirea profunda a celor mai mari dureri, nemernica de ea! Si totusi, ramane speranta… Inaintea mea e dorinta cum nu a mai fost vreodata. Inaintea mea e destinul. Refuz sa le privesc iar singura soapta pe care o pot rosti acum, e cea cu care am inceput: mi-e dor de tine! Te simt, te astept. Si tu?! Aici te ascundeai cand eu te cautam de-atata vreme? Tocmai aici, in inima mea? Iti promit ca o sa fie mereu ca acum. Iar in schimb, nu iti cer decat atat: sa-mi oferi un mic adapost in inima ta si sa nu ma intrebi de ce tac sau la ce ma gandesc… Iarta-ma!… Iubesc cu o mie de chipuri, cu o mie de inimi, in pofida fluturelui vietii si a o mie de lucruri care ma umilesc. Am carabina sufletului, am asadar sansa de a cugeta existenta cealalta. Sangele-mi curge rapid prin vene si nu mai am rabdare. Bratul se-ncheaga pe spada vorbelor, pe simturi sau penita, netulburate arme ale Visului. In mintea mea apari mereu privindu-ma plina de candoare incat… taisul ochilor tai ma doare… A cata oara?! Atingandu-te, o sa-ti fluture in pletele ondulate curcubeul de-o absenta solara, facand momentul sa se imbete de acest geologic anotimp!Te iubesc poate suna banal, dar nu s-au scris alte vorbe pentru a descrie suficient simtirea cea mai adanca. Soarele si luna, cerul si pamantul, stelele si Universul, toate frumusetile lumii, cuprind aceste cuvinte. Te iubesc... Vechi si nou, batran dintotdeauna si tanar totodata... Te iubesc pe tine, pentru acum, pentru mai tarziu, pentru amintirea iubirii... Dragostea este ceva minunat. O tiranie dulce, fiindca indragostitul isi indura chinurile de buna voie. Dragostea e roua ce umezeste la fel si urzica si liliacul. Dragostea porneste din slabiciune, ea nu se cladeste dupa minciunile acestei lumi! Fara iubire e trist sa fii om pentru ca cel care iubeste este pierdut in celalalt... Te iubesc?…
CRISTI SANDA

ECHILIBRUL


Bănuiesc că ne-inventarea triunghiului ne-ar fi dus cu necesitate la un al patrulea element, căruia i-ar fi fost util un rol destabilizator. Fiindcă din dezechilibru se nasc… revenirile. Un dascăl ar pune problema echilibrului pornind de la taburetul din bucătăria lui sau, generalizând, a altuia: „Taburetul, ne-ar explica el, are cea mai bună stabilitate dacă are trei picioare. Adică trei puncte de sprijin. Un taburet cu patru picioare va fi întotdeauna instabil. Vedeţi cum se clatină mesele tocmai când nu trebuie?”. Ceea ce n-aţi şti după o aşa prelegere e că nu se cunosc rapoartele lungimii picioarelor. Unii poate vor fi vrând o masă cât mai aproape de orizontală dar, mai ştii, nu toţi au simţurile astfel definite. Alţii au un picior mai lung, al superiorităţii sau al absolutismului, al iluziei sau cine ştie? Poate sunt altfel. Apropo, care ar putea fi al patrulea element?… Ce ciudat! Cum poţi schimba ordinea cuvintelor şi obţii acelaşi lucru, poate un pic diferit! Totul depinde de acea latură a mesei la care stai. Iluzia superiorităţii absolute echivalează cu absoluta superioritate a iluziei sau chiar cu superioritatea iluziei absolute… Nu este decât vina matematicii sau a invenţiei triunghiului: cei trei termeni stau foarte bine în vârfurile sale. Chiar pot forma laturile unui triunghi echilateral. Cel puţin faţă de unii dintre noi...
CRISTI SANDA

VECINII

Locuieşte într-un bloc cu zece nivele la ultimul etaj. I se spune Durlea şi de câteva luni bune, de când s-au mutat de la casă, îşi numără degetele de la picioare. Este greu, frigul domneşte pretutindeni iar zilele par metalizate, de-o înţepenire vecină cu moartea. Didina, soţia lui, tânără şi cu blugi, încălzeşte apă într-un lighean cu smalţul sărit, seara şi dimineaţa. Îi pune un pic de sare apoi o deşatră într-un alt lighean dintr-un plastic roşu mat. Aburii superficiali şi firavi dezmiardă atmosfera îngheţată în timp ce Durlea îşi aruncă pur şi simplu picioarele în lighean. Cred că aburii îl ameţesc fiindcă blescăie apa, împroşcând cu stropi mocheta arsă cu fierul de călcat. Începe apoi cu migală, vreme îndelungată, să-şi numere, pentru a câta oară (?), degetele de la picioare. Garsoniera este iradiată de lumina gălbuie şi tulbure a unui bec murdar de 40 de waţi. Totuşi, cel mai frumos moment este acela când Didina se ridică de pe scaunul cu spătar şubred, maroniu, de unde-l privea. Cu gesturi ridicole, care vor să pară lascive, îşi dă blugii jos. Cam tremurând, rămâne în fundul gol, mic şi nervos. Se apleacă deasupra ligheanului şi cu mâna bine săpunită, se spală în apa în care Durlea îşi numărase degetele. Se freacă apoi cu un prosop aspru, tot roşu, până când fesele îi devin şi ele roşii. După toate acestea, notează într-un carnet ultima cifră la care a ajuns soţul ei. Fac apoi toată noaptea, până spre dimineaţă, un amor nebun. Şi în baie în cada cu smalţul sărit şi în sufragerie pe mocheta pârlită cu fierul de călcat.- Ăsta da ritual! îşi zice în sinea sa Ştruţu, nebunul blocului. Domnul Ştruţu este un băiat ce poartă tot timpul cravate colorate atârnate la gâtul lui ca de struţ.- Are domnul Ştruţu nişte degete de ţi-e mai mare dragul să le numeri! Dar fără să le atingi sau să le mângâi… Doamne-fereşte! comentează mereu Durlea. Şi are dreptate. Fiindcă în afară de faptul că Ştruţu fură cablurile antenelor şi capacele de la roţile maşinilor parcate în cartier, mai are în timpul său liber de individ pensionat pe baza unui certificat de handicapat, tot soiul de preocupări. Mai ales că locuieşte singur… Certificatul, care-i aduce o pensie de mizerie în fiecare lună, l-a dobândit după ce şi-a petrecut o săptămână pe bordura de la ultimul etaj al blocului. Şontorog de la un accident din copilărie, Ştruţu se bălăbănea nehotărât în bătaia vântului. Să se arunce… să nu se arunce!… Până la urmă pompierii l-au convins să nu se sinucidă şi tot ei l-au stins după ce îşi turnase gaz pe burtă, dornic să ardă ca o torţă. Apoi, Ştruţu mai este considerat dement de toată lumea pentru că doarme într-un sicriu pe care l-a furat într-o noapte de la pompele funebre. Când l-a adus acasă a fost tevatură mare! Liftul nu mergea şi a fost nevoit să-l târască pe scări până la etajul zece, într-un zgomot infernal. Sicriul este instalat pe canapeaua din sufrageria lui. În fiecare miez de noapte pune ceasul să sune la ora zero. Iese din coşciug şi cu o lumânare în mână apare pe etaj, mirosind de te trăsneşte a tămâie.Trebuie să se obişnuiască repede cu vecinii ăştia noi. De fiecare dată când îi urmăreşte pe ferestruica de la baie, pe vizorul spart sau ascultă cu paharul lipit de perete, înnebuneşte. Priveliştea oferită de Didina şi mai ales fundalul sonor ce răzbate din garsoniera vecinilor îl scoate din minţi, spre disperarea şi nevroza galopantă a lui Ştruţu, mânca-i-ar lupii! În ciuda tuturor aspectelor, situaţia este îndulcită parcă, măcar un pic, de faptul că Durlea ştie de ei şi nu le-a reproşat niciodată ceva. Cel puţin aşa le-a relatat chiar el altor vecini. Aceştia, nişte poliţişti cu aere de miliţişti, fac mişto de Ştruţu şi îl ameninţă de fiecare dată că-l bagă la bulău dacă o mai frige pe Didina. - Ce ai mă, ai băut gaz? De ce faci aşa urât?El, săracul, într-adevăr, bea gaz dar nu din vina lui. Didina îi dătea, ca să-şi revină, să se mai întremeze puţin, fiindcă Ştruţu este numai piele şi os. Culmea e că de fiecare dată însă, după ce serveşte o lingură două de gaz, devine atât de viril încât Didina nu se mai poate abţine şi îl aruncă în lift. Apoi, zgâlţâind din toate încheieturile cutia paradită şi murdară, fac un sex sălbatic.În tot acest timp, Durlea îi vede din fundul garsonierei a cărei uşă s-a deschis din cauza curentului. Priveşte dezinteresat spectacolul, de pe scaunul maroniu cu spătar şubred. Pe mocheta arsă cu fierul de călcat se află acelaşi lighean din plastic roşu mat, plin cu apă fiartă, sărată, în care şi-a băgat picioarele pentru a-şi număra, a câta oară(?), degetele de la picioare…
Cristi Sanda

BASINA

***ATENŢIE! MATERIAL CU CONŢINUT OBSCEN!

Să te băşeşti simplu, o singura dată, e mişto oricând şi chiar plăcut. Dar să te băşeşti încontinuu, asta înseamnă că ori ai stomacul gripat ori că nu eşti sănătos la cap. În cazul meu şi una şi alta. Mie îmi place să mă băşesc, de exemplu, în compania unor prieteni. Compact şi cu o fluierătură caracteristică. De ce? Ca să mai râdem.
Bine, bine dar mai bine să trecem la tema povestirii: aveam o colegă la facultate, foarte pizdoasă (adică mişto), proastă ca un cur şi perfect de frumoasă însă… fiţoasă ca toate pizdele frumoase şi proaste. Sigur, mă doare exact în pulă de toată chestiunea dar din cauza acestei laturi a caracterului ei de căcat mi-a trebuit o luna întreagă de vrăjeală ca s-o pot ademeni la un film. După mintea şi planurile mele, imediat ce s-ar fi terminat filmul trebuia să ne futem. Pentru că în afară de un film, nu o mai puteam duce altundeva fiindcă îmi lipseau rău de tot… lovelele. În final, gagica nu putea să reziste presiunii la care aş fi supus-o eu şi trebuia neapărat să cedeze.
Totul părea organizat, ideal dar... Mergem noi în ziua cea memorabila de primavară sau deja vară, cred, la film. Că filmul era unul prost, nu mai contează. Mă durea exact în pulă! Bineînţeles că pe toată durata sa, pe ascuns (şi chiar nu numai pe ascuns) mă holbam la ţâţele ei sperând că le voi atinge când o să mă-ntind dupa Coca-Cola sau după ce mai cumpărasem noi. Apropo, căcatul ăsta de Coca-Cola joacă un rol deloc ultim în povestirea asta... Nici acum nu-mi explic de ce cumpărasem foarte multă Coca-Cola şi popcorn, produse foarte dăunătoare unei bune digestii. În fine, ne-am holbat noi la film, am înfulecat şi-am băut tot ce-am avut, eeei… şi-acum vine timpul să se care gagica acasă… Mergem noi pe stradă, eu o conduc, vorbim. De fapt vorbesc numai eu că proasta nu prea avea ce să zică; iar eu aveam pentru că încercam s-o vrăjesc. Într-un final, spre bucuria mea, am desluşit printre perlele pe care le mai scotea şi ea din când în când, ceva de genul “... acasă la mine nu e nimeni… plictiseală…” Eu, normal că n-am sărit s-o fut imediat şi s-o trag de ţâţe de bucurie (deşi de ţâţe vroiam s-o trag mult, mult de tot. Ahhh!…) Pur şi simplu am tăcut fără zgomot (ce marfă sună "am tăcut fără zgomot"!). Acum, mergeam şi mă gândeam cum să cumpăr nişte prezervative p-ascuns, ca să nu mai alerg pe urma, doamne-fereşte, şi pe la doctor. Şi cum mergeam noi unul lângă celălalt zâmbind, ajungem aproape de blocul ei (în toată această perioadă, în cap la mine eu deja o puneam pe proastă în diferite poziţii).
În curtea blocului, accesul se face printr-un gang. Aici trebuie să adaug că gangurile astea au o rezonanţa acustică de… să-mi bag pula, orice sunet este amplificat de două, de trei sau chiar de patru ori. Discutam nu-ştiu-ce şi la un moment dat ne oprim din vorbit, gândindu-mă cum să aduc vorba despre prezervativele care trebuiau cumpărate oricum. Şi când ne aflam în mijlocul gangului aud dintr-o dată un sunet tăios, clar, puternic şi atât de familiar mie. Pauză, linişte, ecou... Peste o clipă realizez că acest sunet îmi aparţine. Peste încă o clipă realizez că eu, pur şi simplu, m-am… pârţâit. Adică nu m-am pârţâit: m-am BĂŞIT! Anusul meu a degustat vreo două trei secunde din gazele de Coca-Cola care ieşeau prin el, molfăind în acelaşi timp cu buzele lui perverse, cu o putere şi o satisfacţie rar întâlnită: PRRRrrrŢSSssBonckPUFFffsss... Ceva de genul ăsta, dar mult mai prelung. M-am băşit într-o aşa manieră încât cred că era timpul să mă şi interesez : “Da’ nu cumva te-ai căcat pe tine, măi, gagiule?” Numai că de acest aspect pe mine mă durea deja fix în... Stăteam paralizat. Toate privirile erau aţintite asupra mea: ea stătea cu o faţă care încă nu realizase exact ce s-a întâmplat. Şi totuşi parcă se observa ceva de rău în privirea ei. Pe lângă noi mai trecea un cocalar care a tresărit speriat, s-a întors şi mai că a luat-o la fugă. Un motan ce dormea în pace, chiar aici în gang, brusc s-a ridicat în picioare şi la fel se uita spre mine... Uau, ce ruşine ruşinoasăăăă!... Maaa-măăăă! Şi ce-i foarte important e că eu nu întreprindeam nimic. Stăteam ca un monument. Aş fi putut inventa ceva: puteam repede să strănut sau să tuşesc, încercând să imit sunetul curului meu şi să zic că uite-aşa, deosebit, tuşesc eu.. Sau puteam să-i fut un picior în cur lu’ cocalaru’ care trecea sau pisicii care dormea în pace (la alegere), completând cu cuvintele: “Ce dreacu` faci, bei, băşinosule?!"... Sau mai puteam, la urma-urmei, să mă apropii de pizda asta proastă, să-i fut una-n bot, din toate puterile mele şi pe urmă râzând ca un idiot şi băşindu-mă în acelaşi timp, s-o iau la fuga din locul acesta, iar a doua zi, la facultate, să mă prefac ca n-am habar de nimic şi să povestesc la toţi că fratele meu geamăn a evadat de la balamuc! Orice mergea! Dar deja era prea târziu... Cu două secunde în urmă mai era cum mai era. Dar acum… gata! N-avea rost sa mă mai agit.
Fapta era comisă şi toţi cei prezenţi se prinseseră că eu sunt acela care s-a băşit fără nicio milă. În prezenţa cocalarului, a motanului şi cel mai important, a pizdei. A pizdei după care alerg de-o luna şi care era gata să se fută cu mine în seara asta! De fapt, dă-l în pula mea de futai! Ce-o sa fie mâine la facultate... Căţeaua asta o să povestească la toate prietenele ei - curvele - şi gata! Mi-am belit pula!… Sunt pierdut. O să devin înfierat, o să devin recunoscut ca fiind un băşinos nemuritor şi uite-aşa s-a dus la dreacu’ frumuseţe de carieră în materie de gagicăreală... Iar eu mai stăteam încă în mijlocul gangului. Adineauri mă băşisem iar vântul încă împrăştia prin jur aroma mea stomacală. Dacă m-aş fi căcat pe mine şi-aş fi băgat mâna-n pantaloni ca să scot cârnatul gros şi rigid, pe care să-l bag în gură şi să-l mestec apoi cu poftă şi cu zâmbetul pe buze, n-aş fi putut strica situaţia actuală. Pentru că situaţia nu putea fi mai proastă ca acum când eu stăteam zgribulit şi inspirând milă, exact ca o pulicică în apă rece. Brusc mi-am dorit să mă transform în cocalarul care trecea pe lângă şi care, sigur, deja povestea tovarăşilor lui cum un nene s-a băşit tare de tot în gang. Sau să mă prefac în motanul care dormea-n pace şi s-o pot tăia din locul acela al ruşinii veşnice. Dar cum stăteam eu aşa pierdut, dintr-o dată îmi vine în minte ceva. Ceva-uri din astea mi se întâmplă destul de des aşa că v-aş ruga să simţiţi importanţa momentului şi vă atrag atenţia că tot ce scriu aici este un caz real pe care l-am trăit chiar eu.
Mai pe scurt, gura mi se întinde într-un zâmbet de dobitoc nesimţit şi zic: “Păpuşico, ce kilu’ meu faci, nu ţi-e ruşine?!...”. Adică tipa s-a căcat pe ea şi nu eu! Eram conştient că ceva de genul acesta putea să zică numai un tâmpit şi-un nesimţit ca mine dar chiar şi aşa dement cum sunt, această frază m-a şocat şi pe mine. După o chestie “genială” cum a fost asta, situaţia se putea dezvolta în două direcţii: ori fata îmi fute una-n cap cu poşeţica, îmi spune că sunt un monstru şi mă trimite-n pula calului, ori râde şi, râgâind sălbatic sau flegmând pe jos, îmi spune că sunt un băiat de treaba dar că ea poate să se băşească după note muzicale! Apoi, chiar aici în gang, îmi suge pula. Dar cum se întâmplă de obicei în viaţă, totul a decurs banal, pe o a treia variantă, neaşteptată. A zâmbit, mi-a spus că sunt nebun şi a continuat drumul. Abia atunci eu am înţeles un lucru. Gagica asta pe care eu o consideram o căţea îngâmfată, tâmpită şi chiar frigidă într-un fel, a reacţionat plină de indiferenţă la penibilul acestei întâmplări, un lucru foarte important dealtfel. Mi-am dat seama că totul este chiar mai bine ca înainte de băşină şi imediat am urmat-o în drumul ei spre casă. Iar în timp ce mergeam, fară nici o pudoare îi ziceam că i se poate întampla oricui (vorba-aceea: n-are rost să împuţi o burtă de maţe pentru o băşină pe care dacă o tragi, te simţi mai bine, mai uşurat, ceea ce însuşi medicul îţi recomandă!) Şi că… în general, ar trebui să cumpărăm nişte prezervative.
Dragi prieteni, în seara aia totul s-a aranjat cât se poate de bine. Ne-am futut toată noaptea iar a doua zi nici n-am mai mers la facultate. Ce este interesant e că în timpul futerii m-am mai băşit de vreo doua-trei ori, dar parcă şi ea din când în când a mai tras câte-o băşinică. Probabil din cauza plăcerii!... Dar ce, nu-i nici o ruşine, mai ales după litri de Coca-Cola!…
Cu toate astea însă, în nici un caz nu vreau să zic că trebuie să te băşeşti oriunde şi oricând. Nu! Dar când se întâmplă, asta e, nu trebuie acordat acestui lucru o importanţă mare pentru că în fond şi la urma urmei, cu toţii ne băşim…
Cristi SANDA

GLASUL COPILULUI UCIS

Motto: „Totul se terminã cu începutul. Şi dragostea, şi moartea, şi celelalte dureri, strãbãtând strict aceastã prelimitare …”

Singur de tot, stupefiat de fenomene în mãruntaiele gândului pãşesc pe pârtia vieţii, goalã de lucruri, printre înfãţişãri de nãmeţi, având tot timpul în închipuire privirea ta rece ca gheaţa şi cinicã. Ochii tãi, aparent trişti, pudicitatea gesturilor furişate în acel anotimp comun petrecut în diaspora care s-a terminat, au ca linţoliu clopotul ce anunţã timid conturarea mãrşãluitoare, plinã de tristeţe, a unei înfrângeri, a unei inimi zdrobite. Nori trecãtori ce par negri pe oglinda azurie a cerului, învãluie în ceaţã viitorul datoritã trecutului pierdut-iremediabil. Şi cine mã mai poate convinge cã icoana ta steril-contagioasa nu-i înrãmatã fãrã suflet în fenomenologia spiritului? Departe de iad, cu argumente convingãtoare, steaua mea, decapitatã, s-a
prãbuşit prefãcutã în scrum, la ţãrmul deziluziei… Sceptic şi fãrã a se preta la remuşcãri, E-ul tãu a traversat în tot acel timp otrãvurile cele mai fine. Un copil uitat ucis nu mai conteazã acum, când în depãrtarea dintre noi s-a cuibãrit o pasãre gri ce ciuguleşte hulpav Orizontul. Temniţa în care ne pierdem depãrtându-ne unul de altul, motivaţi de beţia unor impuse ziduri imaginare în care orgoliul surpã pâlpâietoare speranţe e doar o reîntoarcere halucinativã în peştera primordialã a timpului.
Peisaje din trecut îşi fluturã afişele batjocoritor cu surâsuri cãmãtãreşti. Noaptea poate fi zi, primavera toamnã şi nimeni nu sesizeazã timpul lãuntric care îşi cautã aliaţi de nãdejde în lumina stãtutã, acoperind orizontul tot mai îndepãrtat al irevocabilului „a
fost”… Acum, fãrã a realiza abisul durerii unui viitor pârjolit de fulgerul copleşitor al amintirilor, ce nu mint şi nici nu trişeazã niciodatã, te spovedeşti în silã alegând tãcerea. Migratoare în abisul sinucigaş sub existena indiferenţei nici chiar comportamentul super-exersat nu va ajuta la nimic. „Martirologiul” stratului de morbiditate va înfunda semantic o mie de ani în limbajul durerii. File euforice dintr-un jurnal defunct au ars mocnit asemenea acelor stele faste, „stinse demult, în depãrtãri albastre”. Pãstrând doar experienţa şi ajutând la pregãtirea pentru încã o mie de ani, peste gravurile vechi se vor contura gravuri noi, unice ca mod de manifestare însã comune în profunzime, prozaice, lipsite de farmecul dragostei dintâi.
Astfel, fãrã a avea puterea de a transforma Destinul, veleitãţi cositorite cu maliţiozitate şi indiferenţã vor îngropa acele zile unice şi tot mai anonime. Va rãmâne pentru totdeauna gustul amar al neputinţei,
nerecunoscând nici mãcar cifrul luminii acestei ierni însângerate şi lacrimile ce împresoarã mormântul în care încearcã sã-şi gãseascã odihna sufletul unui copil ucis…
Cristi Sanda

VISUL

Mã visez uneori alergând printre stânci, dupã flori de colţ. Preţioasele flori de colţ pe care ne este dat sã le vedem o singurã datã în viaţã. Cel mult o datã. Şi…? Rãmânem cu imaginea lor în ierbarul memoriei halucinative. Ba nu! Pãstrãm chiar rudimente din sentimentul trãit atunci, demult, la vederea lor şi continuãm sã visãm. Pânã când? Nu se ştie. Poate pânã la sfârşit. Pânã atunci când norocul ne surâde a doua oarã şi le vedem iarãşi. Retrãim sublimul. Pentru câteva clipe avem senzaţia existenei divinului. Sau certitudinea. Atunci se revarsã toatã energia beneficã acumulatã în timp. Ca o binecuvântare. Totul pare a fi inedit. Un fel de "Marea premierã a fericirii". Plutire, vis. Nimic nu pare real şi totuşi conştientul o confirmã. Şi tot conştientul te ancoreazã în planul real. Ceva nu merge. Undeva s-a strecurat o eroare.
Unde? Sã fi fost prima datã o aparenţã? Sau acum? Ştiu sigur cã trãirea e unicã, irepetabilã. Atunci? Rãmân douã variante: sã mã fi înşelat de douã ori sau sã mã fi nãscut de douã ori.
A doua oarã am coborât în planul terestru, când mi-am dat seama cã ceea ce trãiesc nu e în premierã. Rudimente de conştiinţã dintr-o existenţã anterioarã!? Şi dintr-o datã se face luminã: cele douã
trãiri au comunã profunzimea, nu şi modul de manifestare. Sunt unice în felul lor, dar se pot repeta sub o altã formã generatã de situaţii asemãnãtoare. Totul e sã conştientizezi valoarea lor, deoarece cu ea se materializeazã unicitatea fiecãreia, dând naştere efectelor ei! Atenţie! Nu e suficient sã realizezi existenţa momentului sublim. Se impune cu
necesitate sã înveţi sã-l trãieşti Poate pare un pic parşiv, dar acest moment trebuie speculat. Exploatat la maxim. Fiindcã o datã cu el se naşte acel CEVA, indispensabil celui care cautã argumentele existenţei
esenţei divine în adâncul fiinţei sale…

PUTEREA TIMPULUI

Motto: "Poţi dori ceva, atât de chinuitor şi de tare, încât îndeplinindu-ţi-se, nu mai ai puterea sã te bucuri; te-a costat prea mult suflet…"-
(L. Blaga)

Totul se terminã cu începutul. Şi dragostea, şi moartea, şi celelalte dureri, strãbãtând strict aceastã prelimitare… Cum poţi trãi în lucruri când n-ai plans deloc alcãtuirea lor doritã, când orele de goale ce sunt ne chinuie zadarnic negãsind puterea sã divulge începutul?… Clipele în care rãmâi doar cu tine, într-o suveranã intimitate au farmecul lor neştiut. Uneori sunt grele de melancolie şi se topesc într-un rând de scrisoare. Alteori se topesc în aşteptarea unei întâlniri. Niciodatã nu sunt prea multe i au astfel o densitate fenomenalã. Poetul ar crede cã cea mai apropiatã definiţie a unei asemenea clipe s-ar afla în
ochii calzi şi umezi pe care-i au recruţii când îşi cos armura de iubiri pe fier…
Suntem adesea mãcinaţi de orgolii dar ne e greu sã recunoaştem. Mai lesne ne mirãm cã suntem nefericiţi, fãrã a încerca sã trecem peste mãruntele ambiţii care ne tulburã tihna. Cum sã fim fericiţi când sãpãm la rãdãcina propriei fericiri cu o înverşunare incredibilã, de parcã nu ar fi suficiente eforturile altora de a ne-o zdruncina!? Mulţi nu
vorbesc decât despre bani, preţuri sau funcţii. Pentru ei acestea au devenit preocupãri de cãpãtâi, neglijând orice altceva, ignorând conştiinţa, moralitatea… Ne lãsãm atraşi de câştiguri iluzorii şi prozaice din punctul de vedere al Relaţiei Umane, fãrã sã conştientizãm existenţa esenţei divine şi fãrã sã ne dãm seama cã ne este învins sufletul. Ne amãgim cu victorii cu victorii mãrunte, efemere, fãrã sã înţelegem cã timpul ne biruie pe toţi. Cãci suntem fãrã doar şi poate, supuşii suveranului Timp.
Timpul este implacabil, nu are prieteni sau duşmani, curge egal pentru toţi. El estompeazã totul cu uitare şi aruncã uitarea peste toate, el ne îndulceşte viitorul cu speranţe şi ne amãgeşte speranţa cu viitorul. Timpul prin tot ceea ce ne înconjoarã e ireversibil, iar apologia sa se poate defini în fiecare clipã, printr-un singur cuvânt: amintiri…
Ne vom aminti poate, în viitor, ca într-o poveste de dragoste, de o harfã de luceferi urcând în trupurile subţiri ale unor adolescenţi de
demult, uneori privind lung înspre locul din trecut, unde s-a mistuit strãbãtând strict aceastã
prelimitare, tot ceea ce se terminã cu începutul. Şi dragostea, şi moartea, şi celelalte dureri…
Cristi Sanda

JOACA DE-A DESTINUL

Câteodatã Destinul se joacã cu noi, ca şi când am fi nişte obiecte de distracţie, care ar trebui sã fie mândre de ele pentru simplu fapt cã El se oboseşte sã le prescrie un “traseu”, dând un sens existenţei lor. Alteori, fãcând pe grozavii, ne dãm peste cap şi tot îl înfruntãm. De unde atâta tãrie, de unde atâta curaj? Totul porneşte de la faptul cã ţinem cu orice preţ sã-i demonstrãm cã El nu ne poate forţa sã “înghiţim” situaţii care nu ne plac. Ei şi? Şi atunci se naşte în noi, spiritul de contradicţie. Când posedãm ceva, nu are nici o valoare, nu-i dãm cine ştie ce atenţie. Când îl pierdem, hai sã punem mâinile pe piept şi gata, am murit, nu mai suntem capabili de nimic; deci sã nu mai facem nimic. Şi începem sã credem în domnul Hazard şi sã-l implorãm sã ne redea ceea ce ne-a luat. Ba nu, nu-i chiar aşa; ne mai “agãţãm” de unul şi de altul; ca apoi, într-un final, sã-i azvârlim într-un colţ fãrã sã ne mai obosim sã-l privim (nici mãcar!). Pãi, dacã tot mai gãsim şi oameni dotaţi, hai sã-i exploatãm, ce dracu, trebuie sã fie şi ei buni la ceva; puţin curaj, şi gata au cãzut în plasã. Ei, acu-i acu! Dar lasã, cã descoperim noi ce puncte slabe au, cã doar oameni sunt şi ei... Da, şi nu e imposibil, cãci unii ne iubesc, alţii au încredere în noi, alţii cine ştie ce prostie mai fac - dacã tot sunt oameni şi într-o bunã zi, am prins ideea: în caz cã refuzã sã ne mai ajute, lovim în plin, fix unde ştim cã durerea e maximã. Şi atunci, abia atunci îşi vor da seama cât de mult au greşit dându-ne atenţie, investind atâta în noi, dar... ne pare rãu pentru ei, fiindcã e oricum prea târziu pentru regrete. Aşa cã vrând-nevrând, va trebui sã-şi ducã jocul pânã la capãt. Şi, uite-aşa, ne atingem scopul şi simţim cã renaştem, cã ne redescoperim, cã strãlucim în lumina succesului, fãrã sã ne dãm seama cât de mult am pierdut şi cât de puţin reversibil e totul...
Dar, deocamdatã, trebuie sã fim fericiţi, sã ne bucure enorm ideea cã am depãşit faza eşecului şi hai sãjubilãm puţin, poate cã n-am pierdut chiar atât de mult, poate cã de fapt nici n-am pierdut ceva. Ura!!! Mi-am atins ţelul vieţii - de ceilalţi prea puţin îmi pasã, îmi sunt mai mult decât indiferenţi, e treaba lor cum au supravieţuit eşecului prin care au trecut datoritã mie... Dacã n-ar fi fost atât de naivi, nu s-ar fi putut încrede într-un asemenea om. Ei, de ce-mi pierd eu timpul cu d-lor, trebuie sã sãrbãtoresc succesul, e dreptul meu!
Şi-n acest moment de euforie uitãm tot; absolut tot ce ne-a legat de aceşti oameni: şi scene de teatru – mai mult sau mai puþin reuşite - şi convorbiri telefonice, şi fotografii, şi scrisori, şi... ce mai conteazã, oricum mai devreme sau mai târziu timpul ar aşterne peste toate învelişul uitãrii şi încet-încet tot are sã disparã din topul preferinţelor. Asta este; e inevitabil. Totul e sã ştii sã depãşeşti momentul în postura învingãtorului; cât despre ce rãmâne... are grijã Destinul. Întotdeauna se ocupã El de asta. Şi nu numai... Dar, sã-l lãsãm sã-şi joace numãrul, sã se bucure şi sã sufere odatã cu noi, pe mãsura meritelor noastre, de ordin moral sau afectiv. Totuşi sã nu ne mai mirãm, dacã dupã un ghinion va veni altul. E dreptul lui sã ne rãsplãteascã conform aceloraşi merite. Ei, dar sã fim obişnuiţi, n-are rost sã ne temem de incendiu înainte ca el sã se declanşeze. Poate - cine ştie? - chiar posedã o dozã de indulgenşã şi mai iartã şi El din când în când! Dar dacã adversarii au putere asupra lui, dacã...? Chiar dacã ar avea, nu se vor folosi de ea: nu vor face rãu cãci între timp, au mai achiziţionat câteva principii pentru o conduitã nobilã - chiar dacã nu-i pot concura pe alţii, pe anumiţi idoli ce nu pot fi egalaţi – vor fi pur şi simplu neputincioşi. Voinţa îi va pãrãsi mai ales în momentele în care se vor lãsa copleşiţi de amintiri - şi, slavã Domnului, am avut grijã sã lãsãm suficiente ca mãcar datoritã lor sã nu încerce sã se rãzbune...
Deci, sã privim reuşita în faţã, e atât de aproape!... Restul va rãmâne deoparte, vom învãţa sã ignorãm, tot ce ne poate complica viaţa. Nu ne vom mai obosi sã privim în urmã, cãci totul s-a consumat, e pierdut, iremediabil. Ce ne mai rãmâne? Sã respectãm principiul fundamental al vieţii, un principiu foarte la modã în zilele noastre, conform cãruia nu trebuie sã privim în trecut ci sã apãrãm şi sã admirãm viitorul. Fãrã sã realizãm cã într-o zi va avea şi el aceeaşi soartã..

CANTECUL LEBEDEI

Iubesc cu o mie de chipuri, cu o mie de inimi, în pofida fluturelui vieţii şi a o mie de lucruri care mã umilesc. Am carabina sufletului, am aşadar şansa de a cugeta existenţa cealaltã; sângele-mi curge rapid prin vene, braţul se-ncheagã pe spada vorbelor, pe simţuri sau peniţã, netulburate arme ale Visului. În mintea mea apari mereu prin parcuri arse, însângerate, privindu-mi mãrginirea-n ochi fãrã candoare, înconjuratã de o varã mohorâtã, încât tãişul ochilor tãi albaştri mã doare… Atingându-te, o sã-şi fluture în pletele ondulate, curcubeul, de-o absenţã solarã, fãcând momentul sã se îmbete de acest geologic anotimp!
Iar dacã iubesc, pentru temeinicia clipei iubesc! Iar dacã pãşesc printre rânduri, pentru pierderea în zenit pãşesc! Iar dacã ochii mei pãstreazã pe retina irepetabilul, e pentru cã blândeţea clarã a ochilor tãi
mi-a vegheat luminile şi umbrele fãpturii somnoroase într-o dimineaţă- cea mai fericită din viaţa mea! Iar dacã am greşit cu ceva, numai carnea şi sângele şi cutele frunţii vor trebui sã ştie acest lucru fãrã încetare! Un luptãtor ştie sã-şi aleagã calea încordãrii sale. Cu tãria omenescului sãu nu se lasã niciodatã furat de altceva, fiind dominat de ţelul sfânt. Deoarece numai simţirile adânci te pot duce de la jertfa supremã la sublimul tainei, eschivând mãrunţişurile vieţii…
Tãcerea mea e rãpitã tãcerii comune, timpul meu este rupt unei vieţi ce ne depãşeşte pe toţi, o data cu gândul meu care aleargã nebun printre stele, singur de tot. Liniştea mã aşteaptã înconjuratã de frunze cãzãtoare, ca o înserare ce se lasã peste douã cuvinte, iarba încolţeşte iar teii prind rãdãcini înãuntrul ideilor reci dar optimiste ale unei seri de
decembrie, trecutã demult peste noi, stârnind somnoros, afarã din clepsidra timpului, cuvintele…
Dar cum e iarna, trebuie sã zâmbim, chiar dacã stelele se-nveşmânteazã de frig iar „lupii” vuiesc de atâta aşteptare. Mã gândesc şi pe reversul firii mele mai trece o clipã-n moarte pe furiş. Cu viclenie, Orizontul vine tot mereu împrejmuit de pumnale pe care i le-a încredinţat din vreme zeiţa nerãbdãrii: amara neputinţã. Îmi vãd apoi trupul zvârcolindu-se cuprins de rãdãcinile disperãrii, iubit doar de ploi suav-otrãvitoare…Iar timpul mi-e tot mai slab şi nevolnic, asemenea unei morţi grele. O moarte grea care trece roşie prin frunze, pe cãrarea mea surpatã cãtre vii, uitatã-n zborul vremurilor adormite, cu creştetul prea înalt de nedemnul tãrâm. Agonizat de mireasma ta, pulsul îmi urcã asemenea umbrei unei pãsãri pe ape, când penele pãreau cã s-ar fi ars.
Atunci am fost, iubito, legãnarea luminii refuzate de înec, iar peste mine, ca peste o stea decapitatã doar copacii timpului vor mai plânge, mereu, când iarna sau vara mã împresoarã amorţindu-mã cu zile cãrunte, cântând trist plecãrilor mele şi dând naştere la fum, munţi înalţi, hotare, durere!…
Astfel, în vecinãtatea deziluziei, amintirea invocatã timid rãmâne mijlocul cel mai sigur de regãsire a mult doritei armonii sentimentale…
Cristi Sanda

DECLARATIE DE DRAGOSTE


Sunt o picatură de ploaie strivită între pleoapele tale grele de visuri. Sunt un gând rătăcit în părul tău, roua dimineţii târzii incendiate de soare, secunda boaba de nisip căzută din clepsidra fără de sfârşit. Sunt firul de iarbă peste care treci acum... Sunt frunza pe care o ţii îngândurată, între degete, sunt o rază de soare care îţi mângâie privirea şi ultima silabă pe care aş dori să o rosteşti înainte de a visa primul tău gând... Iubirea mea, ochii tăi deschid spre mine universuri; zâmbetul tău mă îmbată cu o beţie cereasca... Atingerea ta e pentru mine curcubeul, sărutul tău sfârşitul unei lumi şi naşterea alteia... Eşti vis si ... durere. Dacă viaţa mea ar fi o clipă petrecută alături de tine mi-aş dori alta. O clipa să mă priveşti, să-mi zâmbeşti, să mă atingi, să mă săruţi. Şi ce altceva aş mai putea să-ţi ofer, decât un zâmbet cald care să-ţi călăuzească paşii zi de zi?

În oricare seară mohorâtă şi geroasă îmi este iarăşi dor de tine. Poate nesfârşitele zile, săptămâni sau luni de căutare, poate chiar şi gândurile ce se caută şi nu se găsesc, poate seara care va veni la fel de mohorâtă şi tristă, te va chema pe tine. Suntem departe unul de celălalt şi dulcea mea iluzie, dulcea mea speranţă, mă face să-mi fie dor de tine, iubirea mea… În mine e târziu şi e noapte iar liniştea pluteşte undeva în atmosfera încarcată de timp. E beznă şi e noapte eterna. Mă ascult şi parcă se zbate o lume în mine. E o lume flămândă de dor şi de tine... Şi totuşi mai există şi speranţă, dor şi şoapte... Gânduri, numai gânduri…
Înaintea mea e poate mai multă dorinţă decât a fost vreodată. Înaintea mea e necunoscutul. Trec zilele una câte una ducându-se în veşnicii. Îmi este teamă să privesc sau să gândesc înainte. Singurul gând pe care ţi-l pot trimite e acelaşi cu care am început: “mi-e dor de tine!”…
Te-am simţit şi te-am aşteptat în inimă ca o gară în care trenurile nu vroiau sa oprească. Dar tu? Aici te ascundeai când în nopţile mele te căutam cu disperare? Tocmai aici, în inima mea? Îţi promit că o să fie mereu ca acum. Iar în schimb, nu îti cer decât atât: să-mi oferi un mic adapost în inima ta, să mă laşi să adorm pe bratele tale, să nu mă întrebi de ce tac sau la ce mă gândesc… Dar mai ai timp să te răzgândeşti…
Te iubesc, poate suna banal, dar nu s-au scris alte vorbe pentru a descrie simţirea cea mai adâncă. Soarele şi luna, cerul şi pământul, stelele şi Universul, toate frumuseţile lumii cuprind aceste cuvinte. Te iubesc... Vechi şi nou, bătrân cât lumea şi tânăr totodată... Te iubesc pe tine pentru acum, pentru mai târziu, pentru amintirea iubirii... De ce iubirea doare? E o durere aparte, care doare, dar face bine. E rău să nu iubeşti...
Chipul tău?! E întruchiparea visului meu. De ce tu? O legendă spune că Dumnezeu a creat oamenii, bărbatul şi femeia, lipiţi. Un singur trup şi dintr-o eroare sau cine ştie de ce, a separat jumătăţile! De atunci jumătăţile rătăcesc pe lume căutând să refacă întregul. Ferice de cei care şi-o găsesc. Tu să fii jumătatea ?

Singurul lucru de care m-am temut şi mă tem întotdeauna, singurul lucru în faţa căruia am rămas dezarmat ca înaintea unui ceva necunoscut, îngrozitor, e răuatea . Prostia, prostia simplă, prostia ordinară pe care o întalneşti pe toate drumurile nu mi s-a părut niciodată periculoasă. Răutatea însă scapă oricăror arme, ea e unirea profundă a celei mai de jos prostii, cu tot ce are omul mai sălbatic şi mai vechi, mai neînfrânat ca pornire.... Şi din aceasta cauză oricare arme îndreptate împotriva ei se frânge, nemernica! Omul inteligent, omul care ştie că toate faptele sunt determinate de anumite cauze şi omul care nu poate fi rău, va găsi mereu o scuză, ca om şi nu ca fiară. De aceea bunăstarea adâncă si nemarginită este supremul «a fi bun».
Dragostea este ceva minunat... O tiranie dulce, fiindcă îndrăgostitul îşi îndură chinurile de bună voie. Dragostea e roua ce umezeşte la fel şi urzica şi liliacul. Dragostea porneşte din slăbiciune, ea nu se clădeşte după minciuni şi înşelătorii ale acestei lumi! Fără iubire e trist să fii om pentru că cel care iubeşte este pierdut în celălalt... Trăim totuşi într-o lume romantică şi totuşi, nu există romantism. Visăm să oferim un zâmbet şi o atenţie cuiva şi totuşi, nu se poate. Visăm cu ochii deschişi şi totuşi îi avem închişi de lacrimi. Iubim fără a fi iubiţi, dăm fără a primi ceva în schimb... Pentru ce? Pentru mai nimic. E mai bine să ne lăsăm în voia sorţii? NU!...

Cristi SANDA